Cateheză – Repere istorice, culturale și legale ale statutului parohiei în Biserica Ortodoxă Română

Chivot din secolul al XVI-lea, Muzeul de Artă al României

Pentru că în duminica trecută ne-am întâlnit pentru a discuta statutul parohiei noastre în fața autorităților suedeze, se cuvine să cercetăm în această cateheză online care este statutul comunității noastre în Biserica Ortodoxă Română din care facem parte. Ne vom opri în această cateheză nu doar în aspectele legale, care vor fi anexate ca atare, despre parohie, preotul paroh, adunarea parohială, consiliul și comitetul parohial ș.a., ci și asupra încadrării acestora în contextul evoluția dezvoltării Bisericii noastre de-a lungul timpului, prin câteva repere istorice, culturale și liturgice. 

Este important să știm moștenirea pe care ne-au lăsat-o cu trudă, cu jertfă și uneori cu sânge înaintașii noștri. Suntem tributari transilvănenilor pentru statutul BIsericii Ortodoxe Române din Transilvania, pe care Sfântul Mitropolit Andrei Șaguna l-a întocmit în 1868. Principiile acestui statut vor sta la baza statutelor de organizare ale Bisericii Ortodoxe Române, din 1925 și din 1948, principii prezente și în cele ce au urmat până azi – cel mai recent publicat în februarie 2020. Trebuie să fim conștienți de ceea ce avem pentru a nu pierde din inconștiență lucrurile bune care s-au clădit cu greu. Iar pe de altă parte, este important să fim conștienți de ce putem înfăptui împreună cu ajutorul lui Dumnezeu, pentru mântuire și pentru binele comun. Dumnezeu să ne ajute tuturor spre tot lucrul cel bun!

Repere scrise, suport pentru discuții

Cateheză – Despre Sfinții Împărați Constantin și Elena

Într-o lume a persecuțiilor asupra creștinilor și a blamării lui Hristos prin orice mijloace, Sfântul Împărat Constantin cel Mare a fost cel care și-a asumat credința fără să se rușineze și ducând-o mai departe, a făcut din credința în Hristos o virtute pentru mediul social în care a trăit. Cunoaștem că Sfântul Constantin cel Mare a dat edictul de la Milan prin care a fost dată libertate creștinilor, dar activitatea lui de binefacere, nu doar pentru creștini, dar pentru toți cetățenii imperiului, depășește cu mult acest gest.

Modul lui de a conduce a făcut ca, privind acum, după 1700 de ani, să înțelegem că nu personalitatea lui, deși remarcabilă, a adus o pace și o stabilitate, atât în stat, cât și în Biserică, prin credința lui și a mamei sale, Sfânta Elena. Prin viața și prin activitatea lor, lumea a fost binecuvântată prin îndemnuri personale, dar mai cu seamă legislative de a ajuta pe cei în nevoi, de a apăra copiii și familia, atât a cetățenilor, cât și a sclavilor. Iar pentru aceștia din urmă, Sfântul Constantin a îndemnat la eliberarea lor, urmând Îndemnul Sfântului Apostol Pavel în Epistola către Filimon: „căci robul, care a fost chemat în Domnul, este un liberat al Domnului. Tot aşa cel chemat liber este rob al lui Hristos” (1 Corinteni 7, 22).

De aceea sunt numiți „întocmai cu Apostolii”, pentru că au dus facerea de bine potrivit credinței lui Hristos, după posibilitățile vremii, până la marginile imperiului și dincolo de acesta, în duh de pace și libertate de alegere, respectând chipul lui Dumnezeu în om din orice semen. Sfinții Împărați s-au dedicat cu toată inima înnobilării vieții omenești prin Hristos, după cum mărturisește Sfântul Constantin: „de aceea eu ţi-am oferit sufletul meu curat, cu dragoste şi frică, pentru că te iubesc cu adevărat şi cinstesc puterea Ta, pentru că Mi-ai arătat prin semne şi Mi-ai întărit credinţa”.

Vom urmări în căutările noastre sintezele realizate de mai mulți profesori universitari în cadrul unei colecții de studii realizate în anul omagial 2013, an dedicat Sfinților Împărați Constantin și Elena: 

Sfinții Împărați Constantin și Elena, promotori ai libertății religioase și susținători ai Bisericii, Editura Cuvântul Vieții, București 2013.

Repere scrise, suport pentru discuții

Cateheză – despre Sfânta Proscomidie


„În practica noastră actuală, proscomidia se săvârşeşte înainte de Liturghie, în altar şi numai de către preoţi. Participarea mirenilor la ea se reduce – aceasta nu pretutindeni – la prescura pe care ei o dau personal sau uneori „indirect” printr-o terţă persoană, împreună cu pomelnicul „pentru cei vii” şi „pentru cei morţi”.

Din punct de vedere teologic, proscomidia apare ca ceva deosebit prin slujba ei, care este o aducere simbolica a jertfei. Pregătirea pâinii euharistice se face ca fiind înjunghierea Mielului, iar turnarea vinului în potir ca scurgerea sângelui şi a apei din coasta lui Hristos cel răstignit ş.a. Totuşi, întreaga orânduire simbolică, destul de complexă, nu înlocuieşte Liturghia, ci este o pregătire.

Apare inevitabil întrebarea: care este sensul acestor simboluri ? Care este legătura dintre aducerea de jertfa, oarecum «premergătoare”, şi aducerea care reprezintă esenţa Euharistiei? Pentru înţelegerea Liturghiei, întrebările acestea au o valoare covârşitoare, în timp ce în teologia noastră şcolară ele sunt ignorate; în ceea ce-i priveşte pe liturgişti, răspunsul lor se reduce la o explicare ce nu spune nimic, recurgând la un „simbolism” pe care-l socotesc propriu slujirii divine. Liturghia însă, în esenţa ei, înrădăcinată în întruparea lui Dumnezeu şi descoperită în împărăţia lui Dumnezeu venită în putere, respinge şi exclude simbolul care este opus realităţii. Totuşi, în fiecare zi de-a lungul secolelor, mii de preoţi, tăind în chip de cruce pâinea euharistică, pronunţă – şi credem că o realizează cu evlavie şi cu credinţă – cuvintele sfinte: „Junghie-Se (adică se aduce jertfa) Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii”…

Ce înseamnă aceasta? Este numai „un simplu simbol” în care „de fapt” nu se produce, nu se săvârşeşte nimic, care nu reprezintă nici o „realitate”? Atunci putem întreba din nou: de ce mai e nevoie de ea? Intrucât proscomidia se săvârşeşte în singurătatea altarului, în afara prezenţei mirenilor, explicaţia motivării nu poate fi nici pedagogică şi nici educativă. Şi dacă este aşa, atunci e necesar să lămurim această problemă, deoarece de ea depinde înţelegerea adevărată a Euharistiei şi a aducerii jertfei ce se săvârşeşte în ea.”


Alexander Schmemann

Suport pentru lectură și discuții:

Mic dicționar de termeni bisericești și nume proprii

Pentru înțelegerea diferitelor nume proprii pe care le auzim în slujbele Bisericii, precum și pentru anumiți termeni bisericești pe care îi cunoaștem, dar nu le înțelegem sensul exact, în micul dicționar de mai jos găsiți răspunsuri, nădăjduim în cât mai multe dintre cazuri.

Catehism – Învățătura de credință creștină ortodoxă

Pentru a ne întări în credință, trebuie să cunoaștem învățătura de credință a Bisericii noastre. Este de folos să știm în amănunt frământările pe care Biserica le-a avut pe diferite teme legate de învățătura de credință. Hristos Însuși spunea celor care nu credeau în înviere: Vă rătăciţi neştiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu (Matei 22, 29). De aceea se cade să citim și să adâncim cunoașterea atât în Sfintele Scripturi, cât și în învățătura Bisericii, care este lucrarea Duhului Sfânt în lupta cu ereziile și puterea lui Dumnezeu în dreapta lui slăvire.

Învățătura de credință nu este o colecție de norme prin care să se dicteze viața creștinului, ci cuprinde criteriile prin care creștinul se poate feri de căderile în stânga sau în dreapta drumului credinței, după cum a fost descoperit prin Scriptura și prin viața și învățătura Sfinților Părinți, pentru a nu cădea în prăpastia înșelării, a părerii de sine și a ereziei. Hristos a poruncit Apostolilor Săi: Mergând învățați toate neamurile (Matei 28, 19) și ne-a îndemnat pe toți: Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide. Că oricine cere ia, cel care caută află, şi celui ce bate i se va deschide (Matei 7, 7-8).

De aceea, în cărțile pe care le puteți accesa mai jos, găsiți îndemnuri din Învățătura de credință creșntină ortodoxă editată de Patriarhia Română, precum și o Călăuză în credința ortodoxă scrisă de Părintele Cleopa Ilie, cu multe răspunsuri la întrebările pe care le avem cu toții, atât despre învățăturile despre Biserica lui Hristos, cât și despre viața noastră creștină a fiecăruia.

Învățătura de credință creșntină ortodoxă editată de Patriarhia Română:



Călăuză în credința ortodoxă scrisă de Părintele Cleopa Ilie:

Aceeași carte a părintelui Cleopa o gasiți mai jos și cu linkuri de cuprins pentru o mai ușoară accesare a subiectelor care vă interesează:

Cateheza – „Despre veșmintele bisericești”

Veșmintele bisericești sunt folosite pentru cult. Ele nu reprezintă un ornament de zi cu zi al clericilor, pentru că destinația lor este momentul rugăciunii și relația sfințitoare a lui Dumnezeu cu lumea prin slujbele Bisericii Sale. De aceea, orice înfrumusețare a Bisericii și a clericilor trebuie să aibă o astfel de țintă, de a transmite prețuirea pe care omul i-o aduce lui Dumnezeu, în bun gust, lucruri folositoare și în bună rânduială, după Tradiția Sfinților Părinți. 


Cultul nu a fost inventat de oameni, ci descoperit de Dumnezeu oamenilor spre folosul mântuirii lor – după cum vedem în Sfânta Scriptură în cărțile Levitic si Ieșirea, în care se vorbește despre Cortul mărturiei, despre Templul, despre veșmintele clerului ori despre Sfânta Sfintelor, locul în care se descoperea Dumnezeu însuși.

La fel se va face și când a venit Mântuitorul instituind Taina Sfintei Împărtășanii cu Trupul și Sângele Lui Euharistia, iar mai apoi, Duhul Sfânt coborând peste Apostoli și girând toate legiuirile Bisericii prin adunarea în sinod, după cum s-a început a face la Sinodul Apostolic. 

După cum am putut observa în cateheza despre Sfânta Liturghie în primele veacuri, cultul s-a dezvoltat mai cu seamă după perioada persecuțiilor care se încheie o dată cu venirea pe tronul Imperiului Roman a Sfântului Constantin cel Mare. Dacă și până atunci existau veșminte diaconești, preoțești și ierarhice, dar nu într-o formă unitară, de acum, o dată cu statornicia Sfintei Liturghii prin Sfântul Vasile cel Mare și Ioan Gură de Aur, și veșmintele capătă o rânduială specifică ce se va dezvolta o dată cu trecerea timpului, după cum se întâmplă și în celelalte elemente cultice ca iconografia, arhitectura bisericească și altele.

Repere scrise, suport pentru discuții

Cateheza – „Sfânta Liturghie în primele veacuri”

Întrucât în catehezele trecute ne-am ocupat cu sublinierea importanței Euharistiei și a Învierii, ca centre ale vieții creștine și ale cultului bisericesc, ne vom ocupa în continuare de Sfânta Liturghie, așadar de modalitatea în care Euharistia și Învierea au fost celebrate în cadrul liturgic al primelor comunități creștine, până în secolul al IV-lea, când s-au cristalizat formele consacrate, îmbogățite ulterior, respectiv Liturghiile Sfinților Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare și Grigorie Dialogul. 

Este de mare folos să cunoaștem viața liturgică a primilor creștini, pentru a înțelege unitatea în credință și practică, de-a lungul timpului, a Bisericii noastre. Desigur, formele de săvârșire a slujbelor din primele veacuri nu au fost identice, dar ele au păstrat o serie de elementele esențiale care alcătuiau o structură comună, prin care Biserica și-a sărbătorit Sfânta Liturghie de atunci și până în zilele noastre. 


SURSE DE STUDIU:
Vom urmări în căutările noastre liniile trasate în lucrarea Ieromonahului Petru Pruteanu, Liturghia ortodoxă, istorie și actualitate, ediția a 2-a revizuită și completată, Ed. Sophia, București, 2013. 
O altă lucrare de căpătâi pentru studierea izvoarelor creștine din primele veacuri este Canonul Ortodoxiei, Diacon Ioan I. Ică jr., Editura Deisis/Stavropoleos, 2008.

Repere scrise, suport pentru discuții


Cateheză – „Dinspre Cruce spre Înviere, despre dobândirea luminii dumnezeiești”

În aceste zile pătimim alături de Mântuitorul pentru a ne bucura de roadele Învierii. Se cuvine așadar să cunoaștem că fără Jertfă nu există Înviere, dar și că fără Înviere, Jertfa Mântuitorului nu poate fi concepută. Așadar, să cautăm sensul oricărei nevoințe în izbânda pe care ne-o vește Hristos de fiecare dată când ne vorbește despre necazuri, prigoniri și împotriviri din partea oamenilor sau a vrăjmașului.

Patriarhul Ierusalimului
ieșind din Sfântul Mormânt
după venirea Sfintei Lumini

Întrucât, de fiecare dată când Hristos vestește apostolilor Săi Pătimirile Sale cele de bunăvoie, vorbește și despre Înviere, se cuvine ca în cateheza noastră să vorbim despre pătimire și nevoință cu ochii ațintiți către Lumina lui Dumnezeu, în cunoaștere, în har, în vederea duhovnicească ce repetă descoperirea de pe Tabor celor ce iubesc pe Dumnezeu, precum și în Sfânta Lumină care coboară în fiecare Sâmbătă Mare la Ierusalim, ca un liant concret între necreat și creat oferit tuturor necondiționat, credincioșilor și necredincioșilor deopotrivă.

În această cheie, să urmăm câteva repere ale Sfintei Scripturi, ale Sfinților Părinți și mărturiile istorice care nu înlătură efortul credinței, ci îl întăresc:

Repere scrise, suport pentru discuții:

Cateheză: „Sfânta Împărtășanie – izvorul îndumnezeirii din primele veacuri până astăzi”

Este foarte important să cunoaștem temeiurile credinței noastre sprea ne întări mai cu seamă în verticalitatea ei și pentru a nu ne lăsa influențați de înșelarea ereziei, care mai mult sau mai puțin voalat este prezentă astăzi în lucrurile pe care le vedem sau le auzim. 

În cele ce urmează, vom prezenta câteva repere pornind de la Sfânta Scriptură, mergând apoi la Părinții Apostolici, Apologeții creștini, Sfinții Părinți de-a lungul vremii și până la teologi de marcă din ziua de azi. Prin punctarea câtorva mărturii esențiale, putem înțelege unitatea credinței Bisericii de-a lungul timpului, mai ales în ceea ce privește Taina Tainelor, care este Sfânta Împărtășanie cu Trupul și Sângele Domnului. Prin acestea căpătăm întărire și îndemnul de a căuta mai mult pentru a ne zidi credința noastră, precum și pentru a fi statornici pe calea noastră spre îndumnezeirea în harul Duhului Sfânt, astfel încât aceasta să fie dreaptă și fără abateri vătămătoare. 

În contextul în care astăzi sunt problematizate modalitățile de împărtășire cu Sfintele Taine, este bine să știm care este fondul de bază al Liturghiei în Sfânta Scriptură și în Tradiția Sfinților Părinți de-a lungul veacurilor.

Repere scrise, suport pentru discuții: