Veșmintele bisericești sunt folosite pentru cult. Ele nu reprezintă un ornament de zi cu zi al clericilor, pentru că destinația lor este momentul rugăciunii și relația sfințitoare a lui Dumnezeu cu lumea prin slujbele Bisericii Sale. De aceea, orice înfrumusețare a Bisericii și a clericilor trebuie să aibă o astfel de țintă, de a transmite prețuirea pe care omul i-o aduce lui Dumnezeu, în bun gust, lucruri folositoare și în bună rânduială, după Tradiția Sfinților Părinți. 

Cultul nu a fost inventat de oameni, ci descoperit de Dumnezeu oamenilor spre folosul mântuirii lor – după cum vedem în Sfânta Scriptură în cărțile Levitic si Ieșirea, în care se vorbește despre Cortul mărturiei, despre Templul, despre veșmintele clerului ori despre Sfânta Sfintelor, locul în care se descoperea Dumnezeu însuși.

La fel se va face și când a venit Mântuitorul instituind Taina Sfintei Împărtășanii cu Trupul și Sângele Lui Euharistia, iar mai apoi, Duhul Sfânt coborând peste Apostoli și girând toate legiuirile Bisericii prin adunarea în sinod, după cum s-a început a face la Sinodul Apostolic. 

După cum am putut observa în cateheza despre Sfânta Liturghie în primele veacuri, cultul s-a dezvoltat mai cu seamă după perioada persecuțiilor care se încheie o dată cu venirea pe tronul Imperiului Roman a Sfântului Constantin cel Mare. Dacă și până atunci existau veșminte diaconești, preoțești și ierarhice, dar nu într-o formă unitară, de acum, o dată cu statornicia Sfintei Liturghii prin Sfântul Vasile cel Mare și Ioan Gură de Aur, și veșmintele capătă o rânduială specifică ce se va dezvolta o dată cu trecerea timpului, după cum se întâmplă și în celelalte elemente cultice ca iconografia, arhitectura bisericească și altele.

Repere scrise, suport pentru discuții