Cei dintâi care au primit porunca postului au fost protopărinții noștri Adam și Eva. Neascultarea a fost desigur păcatul lor, născută din mândria insuflată de șarpele cel viclean, dar porunca de care nu au ascultat a fost aceea a nemâncării din pomul cunoștinței binelui și al răului. Era un post, pentru o vreme, pe care, dacă l-ar fi împlinit, Adam și Eva ar fi ajuns la vremea la care să poată mânca din el fără să moară. Așadar, era un post spre viață. Așa este și postul la care îndeamnă Biserica noastră de fiecare dată, un post spre viață, aici, pe pământ, dar și în ceruri. Iată un îndoit sens al postului: trupește, oprește îmbuibarea, din care se nasc tot felul de boli, și sufletește, dobândește putere de voință și curățire de patimile trupești, întărind și curățind astfel omul, trup și suflet în viața de aici și în continuare, în viața veșnică. 

Deși pare la un moment dat o limitare a libertății omului, postul este de fapt o constatare a libertății lui de voință. A fi liber înseamnă a te putea abține, dacă vrei, iar nu a face lucruri pentru că altfel nu te poți înfrâna. Prin urmare, este o dovedire a celui care se află la cârma voinței omului. Însoțit de rugăciune, postul nu este doar o performanță fiziologică, ci un demers pentru apropierea de Dumnezeu, un urcuș pentru înduhovnicirea omului și dobândirea harului Duhului Sfânt. Dacă cererea, mulțumirea și lauda lui Dumnezeu sunt rugăciunea sufletului, nevoința, postul, metaniile, înfrânările sunt rugăciunea trupului. 

Vom urmări în cateheza de astăzi, sinteza despre post a Pr. Lector Dr. Stelian Ionașcu, lucrarea Despre posturi, pe care o găsiți la Biblioteca de duminică de la pangar a parohiei noastre.

Repere scrise, suport pentru discuții

Pentru că în duminica trecută ne-am întâlnit pentru a discuta statutul parohiei noastre în fața autorităților suedeze, se cuvine să cercetăm în această cateheză online care este statutul comunității noastre în Biserica Ortodoxă Română din care facem parte. Ne vom opri în această cateheză nu doar în aspectele legale, care vor fi anexate ca atare, despre parohie, preotul paroh, adunarea parohială, consiliul și comitetul parohial ș.a., ci și asupra încadrării acestora în contextul evoluția dezvoltării Bisericii noastre de-a lungul timpului, prin câteva repere istorice, culturale și liturgice. 

Este important să știm moștenirea pe care ne-au lăsat-o cu trudă, cu jertfă și uneori cu sânge înaintașii noștri. Suntem tributari transilvănenilor pentru statutul BIsericii Ortodoxe Române din Transilvania, pe care Sfântul Mitropolit Andrei Șaguna l-a întocmit în 1868. Principiile acestui statut vor sta la baza statutelor de organizare ale Bisericii Ortodoxe Române, din 1925 și din 1948, principii prezente și în cele ce au urmat până azi – cel mai recent publicat în februarie 2020. Trebuie să fim conștienți de ceea ce avem pentru a nu pierde din inconștiență lucrurile bune care s-au clădit cu greu. Iar pe de altă parte, este important să fim conștienți de ce putem înfăptui împreună cu ajutorul lui Dumnezeu, pentru mântuire și pentru binele comun. Dumnezeu să ne ajute tuturor spre tot lucrul cel bun!

Repere scrise, suport pentru discuții

„În practica noastră actuală, proscomidia se săvârşeşte înainte de Liturghie, în altar şi numai de către preoţi. Participarea mirenilor la ea se reduce – aceasta nu pretutindeni – la prescura pe care ei o dau personal sau uneori „indirect” printr-o terţă persoană, împreună cu pomelnicul „pentru cei vii” şi „pentru cei morţi”.

Din punct de vedere teologic, proscomidia apare ca ceva deosebit prin slujba ei, care este o aducere simbolica a jertfei. Pregătirea pâinii euharistice se face ca fiind înjunghierea Mielului, iar turnarea vinului în potir ca scurgerea sângelui şi a apei din coasta lui Hristos cel răstignit ş.a. Totuşi, întreaga orânduire simbolică, destul de complexă, nu înlocuieşte Liturghia, ci este o pregătire.

Apare inevitabil întrebarea: care este sensul acestor simboluri ? Care este legătura dintre aducerea de jertfa, oarecum «premergătoare”, şi aducerea care reprezintă esenţa Euharistiei? Pentru înţelegerea Liturghiei, întrebările acestea au o valoare covârşitoare, în timp ce în teologia noastră şcolară ele sunt ignorate; în ceea ce-i priveşte pe liturgişti, răspunsul lor se reduce la o explicare ce nu spune nimic, recurgând la un „simbolism” pe care-l socotesc propriu slujirii divine. Liturghia însă, în esenţa ei, înrădăcinată în întruparea lui Dumnezeu şi descoperită în împărăţia lui Dumnezeu venită în putere, respinge şi exclude simbolul care este opus realităţii. Totuşi, în fiecare zi de-a lungul secolelor, mii de preoţi, tăind în chip de cruce pâinea euharistică, pronunţă – şi credem că o realizează cu evlavie şi cu credinţă – cuvintele sfinte: „Junghie-Se (adică se aduce jertfa) Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii”…

Ce înseamnă aceasta? Este numai „un simplu simbol” în care „de fapt” nu se produce, nu se săvârşeşte nimic, care nu reprezintă nici o „realitate”? Atunci putem întreba din nou: de ce mai e nevoie de ea? Intrucât proscomidia se săvârşeşte în singurătatea altarului, în afara prezenţei mirenilor, explicaţia motivării nu poate fi nici pedagogică şi nici educativă. Şi dacă este aşa, atunci e necesar să lămurim această problemă, deoarece de ea depinde înţelegerea adevărată a Euharistiei şi a aducerii jertfei ce se săvârşeşte în ea.”

Alexander Schmemann

Suport pentru lectură și discuții: