„El le-a vorbit îndată, zicându-le: Îndrăzniți, Eu sunt;
nu vă temeți.”(Matei 14, 27)

Suntem copleșiți câteodată de furtuna vieții și de incertitudinile ei și oscilăm adesea între credință și necredință. Ce facem atunci când ne adresăm Domnului, văzându-L apropiindu-Se de noi? El vine mergând printre valurile vieții noastre ca și cum ar păși pe limanul liniștii sufletești și trupești pe care și-l dorește fiecare dintre noi. Am vrea și noi să pășim așa ca El și, ca și Petru, Îl rugăm să facă și cu noi o minune, astfel încât să putem. Și, așa, începând timid, înaintăm, mergând peste valurile întristărilor, ale necazurilor și ale neputințelor noastre cu o pace aparte, ce nu ne caracterizează și pe care o recunoaștem ca fiindu-ne dăruită de El. Dar dacă Petru s-a temut de valuri și a început să se scufunde, se va întâmpla și nouă să cădem din credința noastră în Cel Care merge pe valuri ca pe uscat. Și chiar dacă ne afundăm, strigând către Domnul, El ne prinde îndată, mustrându-ne pentru necredința noastră, dar niciodată abandonându-ne. Așadar, pe lângă nădejdea nemărginită în Hristos, primim cunoștința unui fapt minunat: și noi putem merge peste valurile învolburate, doar să rămânem cu ochii lăuntrici ațintiți către El!