Despre rânduielile de înmormântare

Rugăciunile pentru morți se află și în liturghia armeană, liturghia Sfântului Marcu, liturghia coptă, liturghia etiopiană, liturghia lui Teodor de Mopsuestia, cf. I. Zugrav, Cultul morților, pp. 17-18. Pentru pomenirea morților în liturghia de rit sirian, vezi Diac. Drd. Aruppala Gheervarghis, „Grija pentru cei morți în cultul Bisericii Ortodoxe de rit sirian din India în comparație cu cel al Bisericii Ortodoxe de rit bizantin”, Ortodoxia, XXIII (1971), 3, pp. 415-428. Rugăciunile pentru morți se află, de asemenea, și în liturghia romană, spaniolă, gallicană (vezi Păr. Mitrofan de Konewets, Viața repausaților noștri și viața noastră după moarte, trad. de Iosif [Gheorghian], mitropolit primat, București, Tipografia Cărților Bisericești, 21899, p. 104), ceea ce demonstrează că această practică era generală în Biserică încă din veacurile primare. 

Despre pomenirea celor adormiți în Domnul avem mărturii la scriitorii bisericești și Sfinții Părinți încă din veacurile primare. 

Tertulian (†240) scrie în una din operele sale: „Noi aducem ofrande pentru cei morți în fiecare an la ziua morții lor”

Sfântul Epifanie de Salamina (†403), combătând învățătura lui Arie, care nega rostul și eficacitatea rugăciunilor pentru cei morți, scrie: „Pentru cei morți se fac pomeniri pe nume, săvârșindu-se rugăciuni și servicii publice și milostenii”

Sfântul Chiril al Ierusalimului (†386) adeverește aceeași practică a Bisericii: „Noi ne rugăm pentru Sfinții Părinți și episcopii adormiți și, în scurt, pentru toți cei mutați înainte de noi, crezând că vor dobândi cel mai mare folos sufletele pentru care se face rugăciunea la jertfa sfântă și preaînfricoșătoare ce este pusă înainte”. 

Istoricul Eusebiu al Cezareei (†340), vorbind despre moartea împăratului Constantin cel Mare, scrie: „Tot poporul cu preoții adresau lui Dumnezeu rugăciuni fierbinți însoțite de lacrimi și de adânci suspine pentru sufletul împăratului Constantin”. 

Fericitul Augustin (†430) învață și el despre binefacerile rugăciunii pentru cei adormiți: „Nimeni nu trebuie să se îndoiască că într-adevăr rugăciunile Sfintei Biserici, jertfa mântuitoare și milosteniile făcute pentru sufletele morților ajută ca Domnul să fie mai milostiv decât meritau ei, după păcatele lor”
(† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, IUBIREA MAI TARE DECÂT MOARTEA,  Înțelesul și folosul pomenirii celor adormiți în Domnul – ediția a doua, revizuită –, Editura Cuvântul Vieții, 2021, pp. 19-22.)

Nu se pot face slujba de înmormântare și nici parastase pentru cei sinucigași, pentru cei incinerați și pentru cei care au părăsit credința ortodoxă:

„În Noul Testament se arată posibilitatea ca unele păcate să fie iertate și după moarte. Numai păcatele împotriva Sfântului Duh nu se iartă nici în veacul acesta, nici în cel viitor: Oricine va zice cuvânt împotriva Fiului Omului, iertat va fi lui; dar cine va fi zis împotriva Sfântului Duh, nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie (Matei 12, 31-32). Păcatele împotriva Duhului Sfânt, și deci care nu se iartă după moarte, sunt: necredința, apostazia, deznădejdea, împietrirea inimii în ură și nepocăința. De aceea, Biserica – potrivit sfintelor canoane – nu se roagă pentru cei ce au murit în erezie, întrucât au căzut din adevărul credinței, și nici pentru sinucigași, deoarece deznădejdea în care au căzut este păcat împotriva Sfântului Duh. († Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, IUBIREA MAI TARE DECÂT MOARTEA,  Înțelesul și folosul pomenirii celor adormiți în Domnul – ediția a doua, revizuită –, Editura Cuvântul Vieții, 2021, pp. 17-18.)

Pentru acestea, este foarte important ca orice creștin să fie în rânduială în orice moment al vieții sale, prin participarea la Sfânta Liturghie în fiecare duminică și de sărbători, prin ținerea posturilor rânduite de Sfânta Biserică și prin taina Sfintei Spovedanii și a Sfintei Împărtășanii. 

Înainte de înmormântare

În ziua în care persoana apropiată a decedat, este chemat preotul. Acesta săvârșește slujba „Stâlpilor” – o rugăciune scurtă prin care familia se roagă împreună cu preotul pentru sufletul celui răposat. Slujba aceasta include citirea unor părți din cele patru Sfinte Evanghelii. Slujba „Stâlpilor” se săvârșește în zilele de până la înmormântare.

Atât pentru slujba „Stâlpilor”, dar mai ales pentru slujba înmormântării, familia trebuie să aibă pregătită colivă (de obicei din grâu fiert îndulcit – sau fructe, cozonac, biscuiți etc.), vin și mâncare, pe care preotul le va binecuvânta la vremea potrivită.

Slujba înmormântării

Slujba înmormântării are loc în biserică. De obicei, slujba înmormântării are loc a treia zi după moarte. La nevoie, înmormântarea se face însă și mai devreme sau mai târziu. Există variații în slujba înmormântării în funcție de vârsta și situația creștinului în Biserică, precum și în funcție de perioada liturgică. Slujba de înmormântare a mirenilor diferă de cea a clericilor și de cea a monahilor; pentru copiii de până la șapte ani există o rânduială specială a înmormântării. 

În zilele de Paști și în Săptămâna Luminată, slujba înmormântării este diferită de cea din restul anului: în perioada pascală, rugăciunile și cântările înmormântării sunt împrumutate din imnografia sărbătorească a praznicului.

Partea cea mai de seamă din slujba înmormântării credincioșilor este rugăciunea de dezlegare („Dumnezeul duhurilor și al tot trupul”), urmată de rugăciunile de iertare, rostite de preot. În acestea, preotul roagă pe Dumnezeu să dezlege sufletul celui răposat de orice blestem sau legătură pusă asupra lui, să-i ierte tot păcatul sufletesc și trupesc și ca sufletul să se odihnească împreună cu drepții, iar trupul să se dea înapoi firii, desfăcându-se în cele din care a fost alcătuit.

După încheierea slujbei prohodului din biserică, se pornește, în procesiune, către cimitir. Pe marginea gropii, preotul rostește ultima ectenie și se cântă „Veșnica pomenire”. Preotul săvârșește acum tot ritualul de îngropare (varsă undelemn și vin peste cel decedat, pecetluiește groapa) și binecuvântează coliva și darurile care se împart la cimitir.

După înmormântare, este obiceiul ca familia persoanei decedate să organizeze o masă de pomenire pentru cei care au luat parte la ceremonie, rude, cunoscuți și pentru cei care au ajutat la pregătirile de înhumare. Când decedatul face parte dintr-o familie fără posibilități materiale, este potrivit ca rudele să apeleze la preot, care le va ajuta din fondurile bisericii.

Pomenirile de după înmormântare

La 3 zile după moarte (care coincide, de regulă, cu ziua înmormântării), în cinstea Sfintei Treimi și a Învierii din morți a Mântuitorului a treia zi.

La 9 zile după moarte, „ca răposatul să se învrednicească de părtășia cu cele 9 cete îngerești și în amintirea ceasului al 9-lea, când Domnul, înainte de a muri pe cruce, a făgăduit tâlharului raiul pe care ne rugăm să-l moștenească și morții noștri”.

La 40 de zile (sau șase săptămâni), în amintirea Înălțării la cer a Domnului, care a avut loc la 40 de zile după Înviere, „pentru ca tot așa să se înalțe și sufletul răposatului la cer”.

La trei, șase și nouă luni, în cinstea Sfintei Treimi.

La un an, după exemplul creștinilor din vechime care anual prăznuiau ziua morții martirilor și a sfinților, ca zi de naștere a lor pentru viața de dincolo.

În fiecare an, până la 7 ani de la moarte, ultima pomenire anuală amintind de cele 7 zile ale creației.

Apoi pomenirea se va face la pomenirile de obște din timpul anului, împreună cu ceilalți ai familiei plecați la Domnul.

Familia trebuie să aibă grijă ca cel adormit să fie pomenit cât mai mult cu putință în cadrul Sfintei Liturghii, mai ales în cele 40 de zile de la deces și pe durata primului an. Este bine să se dea preotului un pomelnic pentru patruzeci de zile, ori pentru un an, pe care acesta să-l pomenească la toate Sfintele Liturghii pe care le săvârșește în perioada aceasta.

Bibliografie
† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, IUBIREA MAI TARE DECÂT MOARTEA,  Înțelesul și folosul pomenirii celor adormiți în Domnul – ediția a doua, revizuită –, Editura Cuvântul Vieții, 2021
http://www.orthodoxcamro.co.uk/despre-randuielile-de-inmormantare.html
http://catehism.ortodoxiatinerilor.ro/, http://ro.orthodoxwiki.org/, http://ortodoxism.ro/, http://www.crestinortodox.ro/inmormantarea/

REȚETĂ COLIVĂ (de la Mănăstirea Stavropoleos)

– 1 kg. arpacaş 

– 1 kg. nucă 

– 500 g. miere 

– 8 pliculeţe zahăr vanilat 

– o jumătate de sticluţă esenţă de vanilie 

– pesmet 

– coajă de lămîie 

Cu 6-7 ore înainte de fierbere se pune apă clocotită, o dată şi jumătate cantitatea de arpacaş, peste arpacaşul spălat şi se acoperă cu capac. 

Cînd se pune la foc se adaugă un vîrf de sare şi apă fiartă care acoperă arpacaşul, depăşindu-l cam de un deget. Nu se amestecă pînă fierbe. La nevoie se adaugă apă fiartă. Focul trebuie să fie potrivit. 

După ce a fiert, se pune deasupra jumătate din cantitatea de nucă măcinată mărunt, să nu prindă coajă şi se lasă vasul descoperit pînă dimineaţă. 

Dimineaţă arpacaşul va fi întărit; se fărîmiţează cu mîna apoi se adaugă: cealaltă jumătate din cantitatea de nucă măcinată mai mare şi puţin prăjită; mierea; coaja de lămîie; vanilia; zahărul vanilat. 

Pesmetul reglează consistenţa, dar este important şi pentru gust, cantitatea variază.